Oricât de pitorească ar părea Gara de Nord din filme cu Sergiu Nicolaescu sau din amintirile tale din studenţie, să fim serioşi, chiar nu e genul de loc în care ai vrea să petreci mai mult timp decât trebuie. Multă vreme a fost asociată cu infracţionalitatea măruntă şi nu cred că-s singurul care are prima amintire de acolo cu unul care i-a furat geanta mamei în parcare.
Totuşi, zilnic vezi nişte cozi de opt-zece oameni la puţinele case de bilete deschise (nu ţin minte să fi văzut vreodată mai mult de jumătate dintre ele funcţionale) şi săptămâna trecută am fost şi eu unul dintre ei.
Trebuia să prind un tren de noapte, aşa că am venit la gară cu vreo 40 de minute înainte, că ştiam că vor fi cozi şi voiam să şi mănânc ceva, poate chiar să cumpăr nişte chestii pentru drumul lung către Zalău. Şi bine am făcut, că erau fix două case de bilete deschise seara.
Evident, rândurile erau pe măsura aşteptărilor mele. De mult n-am mai văzut o coadă de 15 oameni din toate categoriile social: studenţi, navetişti, o doamnă politicoasă cu batic şi o sacoşă de rafie plină ochi cu legume.
Când răsună muzica lui Fuego, din perioada latino, în care încerca să devină Pepe
Credeam c-am ales rândul potrivit dintre cele două, că avansam rapid în prima fază, dar câţiva puştani s-au blocat la casă. Am înţeles că era ceva în neregulă cu carnetele lor de student. Probabil că voiau să profite de legea care le dă gratuitate pe CFR, dar nu-şi ştampilaseră actele pe anul ăsta. A urmat o negociere cu doamna de la casierie, fără niciun rezultat. Simţind că lumea de la coadă e din ce în ce mai iritată, doamna de la casă cred că le-a dat până la urmă biletele gratuite.
Au băgat wi fi pe lângă casele de bilete CFR, ca să-ţi amintească
În rest, deşi coada a mers extrem de lent (15-20 de minute cu totul), nu a mai fost niciun incident notabil până să-mi cumpăr biletul. Era tren de noapte, aşa că toată lumea era prea epuizată să se certe cum se întâmplă în mod normal la cozi. Ba chiar, am râs un pic, că-i tot suna unei doamne telefonul cu un sunet de apel care intuiesc că era o melodie de-a lui Fuego, din perioada în care încerca să cânte muzică latino, ca Pepe. Probabil c-avea telefonul băgat adânc în bagaj, că nu se sinchisea să răspundă oricât suna, aşa c-am aşteptat la rând cu o super coloană sonoră, una demnă de acest moment nobil.
La Gara de Nord, te vindeci de sedentarism prin alergare după tren
Cu biletul în mână, m-a apucat un pic panica că n-am timp să cumpăr tot ce voiam înainte şi că va trebui să fug de colo colo, ca să nu pierd trenul. M-am uitat un pic cu jind la patiseria de la ieşirea de la casele de bilete, cu gândul că mai bine iau un pateu şi fug în tren.
Coada îmi mâncase vreo zece minute în plus faţă de cât îmi calculasem. Am alergat la tabela de Sosiri/Plecări ca să văd pe ce peron găsesc trenul. Văzut peronul, văzut trenul, observat că oamenii încă socializau în faţa lui.
Am tras o fugă la un fast-food, unde coada era ceva mai mică decât la bilete, dar tot destul de mare cât să mă streseze şi să mă facă să mă cert singur că nu-mi rezervasem călătoria înainte.
Până la urmă, am urcat în tren la limită. Să fi fost maximum cinci minute înainte să răsune fluierul de plecare. Am renunţat la drumul la supermarket, am apucat doar să iau o apă din faţa peronului. Practic, am mers cu speranţa că nimeresc un vânzător ambulant pe drumul de 11 ore către Sălaj. Şi am avut norocul să fie aşa, deşi chipsurile sunt ultimul lucru pe care vrei să-l mănânci continuu pe un drum de jumătate de zi.
Partea cea mai tristă din toată experienţa a fost că, fix în faţa caselor de bilete, erau nişte aparate destul de moderne, pe care nu le mai văzusem până acum. Dar nu prea le folosea nimeni şi se duceau cu toţii la coadă, la case, aşa că m-am speriat că probabil sunt defecte sau sunt absurd de dificile. După cartelele de metrou care se introduc invers faţă de cum arată săgeata, nu am mari aşteptări de optimizare de la instituţiile publice din România.
La întoarcerea în Bucureşti, m-am jucat un pic cu unul dintre aparatele astea de bilete şi părea destul de funcţional. Ba chiar am văzut un cuplu care l-a folosit cu succes. Alegi trenul şi ruta exacta, bagi cardul bancar, bagi PIN-ul, îţi scoate biletul. Fără cozi, fără certuri. Dar uite că până şi eu m-am ferit de ele iniţial. Presupun că, oricât de tânăr ai fi, tot există o anumită teamă să încerci lucruri noi, mai ales când alergi contra timp.
Totul se putea rezolva online în 5 minute
Şi, dacă vrei să fii şi mai eficient şi să scapi de griji, poţi să cumperi biletele direct online, de pe siteul CFR-ului. Îţi ia vreo cinci minute şi tot ce-ţi trebuie sunt datele tale, cu care să-ţi faci un cont la ei, şi un card bancar. Şi îţi fac şi reducere de 5% faţă de cât îţi luau la casă.
Mă rog, nu putea să fie CFR fără să aibă nişte absurdităţi mici şi aici. De exemplu, îţi cer căsuţa poştală ca să-ţi faci contul, ceea ce duce la situaţii penibile, dacă eşti născut după anii ‘90 şi nu ai folosit în viaţa ta o căsuţă poştală. Sau dacă eşti turist străin. Acum câteva luni, şefa mea de la Londra voia să-şi ia un bilet către Braşov şi s-a lovit un pic de asta, a trebuit să-i bag codul meu poştal.
Partea a doua din seria de absurdităţi este că, deşi CFR-ul îmi trimite biletul digital pe mail, ei insistă (pe site) să-l printez înainte să urc pe tren. Adică pot să arăt biletul direct de pe smartphone la orice aeroport sau la orice concert din România, dar la CFR trebuie să consum hârtie. Important e că probabil a sosit momentul ca atât eu, cât şi CFR-ul să intrăm în anul 2018, respectiv 2010, al plăţilor online.
Timp total pierdut cu plata asta: 20 de minute la coadă + 10 minute la coada de la fast-food + 15 pe alergări de colo colo + demnitatea mea de millennial speriat de un aparat de bilete CFR
Căsuța poștală nu-i același lucru cu codul poștal. 🙂 Iar codul poștal se află pe site-ul poștei române introducând adresa exactă (stradă și nr), unele companii de curierat o vor și ele neapărat. 🙂