Puține lucruri reușesc să fie moartea pasiunii mai rău decât cozile deja celebre de la Agenția Națională de Administrare Fiscală. Uneori zici că statul român se chinuie să pregătească un mic roman de Kafka personalizat pentru fiecare dintre noi, atunci când vine vorba să ne achităm taxele.
Ce să mai, e vorba de o experiență traumatizantă, de o zi în care îți iei liber de la muncă ca să te duci să aștepți undeva între trei și șase ore la niște cozi infernale. Practic, îți irosești o zi de concediu, ca să plătești taxele pe banii cu care te-ai fi bucurat de acea zi de concediu. Chiar și ca idee îți dai seama cât de absurd e. Mă rog, recordul meu a fost patru ore și jumătate de așteptare și înțeleg că sunt un caz fericit.
După ziua aia pierdută, am găsit tactica de a-mi plăti taxele și impozitele după perioada în care ar trebui să o fac în mod normal. Da, ți se impun penalități, dar cumva orice e mai bine decât să petreci o zi întreagă într-o clădire a Ministerului de Finanțe. Plus că, penalitatea maximă dacă întârzii un an cu plata este de 7,3% din suma datorată. Nu câștig atât de mulți bani cât să fie o sumă care să-mi lovească portofelul.
Îți dai seama cât de bine e gândit sistemul, când vezi că nu e nicio zonă de mijloc. Ori e atât de full încât te simți ca într-un autobuz din centrul Bucureștiului, în ora de vârf, ori bate vântul și toți angajații ăia par să stea mai mult sau mai puțin degeaba.
Dacă ar face toți ca dumneavoastră, noi am lucra tot anul
În caz că n-ai apucat să plătești taxele pe CAS, vezi că trebuie să aștepți la patru ghișee, fiecare cu coada lui. De data asta, am avut o persoană în față doar la primul, unde stai la rând ca să afli exact cât ai de plată. Și, ce să vezi, chiar și fără lume tot s-a blocat calculatorul antic. 20 de minute de așteptare dintr-un foc! La ghișeul al doilea, unde se face plata propriu-zisă, am avut noroc și-am achitat rapid, deși am fost evident certat pentru plata în afara perioadei prevăzute de lege.
Ar fi fost mai ușor să descopăr formularele potrivite, dacă nu erau blocate de decorațiunile interioare
Într-o lume ideală, ăsta ar fi fost finalul zilei, dar ANAF voia să mă pună să scriu pe un formular și niște informații despre mine și despre banii pe care i-am plătit lor, informații pe care oricum ar trebui să le aibă deja într-o bază de date. Partea și mai tristă e că trebuia să le scriu pe niște formulare tipizate de la ei, care nu mai erau. M-am dus într-o cameră la alt etaj să caut formularele printre zeci de altelele, fiecare pentru altceva.
După un timp, am dat peste ce-mi trebuia și am mers cu formularul și chitanța la ghișeul cu numărul trei. De acolo a trebuit să iau o semnătură. Și aici, doamna a simțit nevoia să mă certe pentru întârziere: „Dacă ar face toți ca dumneavoastră, noi am lucra tot anul”. Nu i-am mai zis că așa ar fi normal într-un stat civilizat. N-avea rost.
Deja eram aproape de linia de sosire, mai aveam un singur ghișeu de bifat. Trebuia să iau ultima ștampilă. Dar nu era doamna acolo. S-o fi dus la baie? O fi în pauză de cafea? A decis să plece cu două ore mai devreme? Toate acestea sunt o posibilitate la ANAF. Am avut noroc, totuși, și cred c-a fost prima, că s-a întors după vreo 15 minute.
Numai ANAF-ul reușește să-ți mănânce o oră din viață și când este efectiv pustiu și tu ești aproape singurul plătitor de taxe de acolo. Din fericire, în ultimii doi ani au început niște eforturi de digitalizare și acum poți plăti o mare parte a taxelor online pe ghișeul.ro. Îți trebuie doar un buletin și un card bancar de pe care ar urma să faci plățile. Formularul îl completezi tot online. Din fericire, acum nu îți mai cer să obții o ștampilă și o semnătură pe documentul online, cum făceau înainte (da, chiar se întâmpla asta). Te puneau să stai la coadă ca să poți să-i plătești online. Totul nu durează mai mult de cinci minute, față de ora petrecută de mine într-un sediu ANAF pustiu.
Timp total pierdut cu plata asta: 60 de minute + 40 pe autobuz + umilința provocată de mustrările doamnelor de la case
