Cred că puține locuri au mai puțin sens pentru mine decât Poșta Română. M-am născut în ‘89, iar instituția asta n-a însemnat niciodată mai mult decât „ăia care îi duc pensia bunicii”.
Nu am pus niciodată o scrisoare sau o vedere la poștă, nici nu pot înțelege de ce redactarea unei scrisori încă mai este parte din programa școlară, când toată lumea sub 40 de ani trimite e-mailuri. Pot înțelege că unele reguli de scriere nu s-au schimbat, dar școala ar trebui să ne aducă în mileniul III, nu să ne țină pe loc.
Am călcat pentru prima dată într-un oficiu poștal ca să-mi plătesc nişte facturi. Cred că toți ajungem acolo la un moment dat, pentru că sunt pur și simplu mai multe sedii poștale, decât oricare alt tip de casierii în București. Au însă prea puţini angajaţi, iar doamnele de la ghişeu sunt suprasolicitate – e reţeta perfectă pentru o coadă ca la carte – spaţiu îngust, timp pierdut, nervi şi proceduri ca în anii ’80.
Ce program au oficiile poştale şi de ce vei ajunge întotdeauna doar în weekend acolo
Programul Poştei Române se suprapune aproape perfect cu programul de muncă al unui procent mare din populaţia Bucureştiului. În timpul săptămânii, nu aș avea cum să văd un oficiu poștal fără să-mi iau liber. Am, totuşi, noroc. Pentru cei ca mine, Poşta este deschisă şi sâmbăta.
Cum trebuia să-mi plătesc factura la electricitate săptămâna asta, m-am dus, totuși, la poștă în weekend. Oficiile poștale din București au program sâmbătă între 9 dimineaţa și 13. După o seară de vineri petrecută în oraș, ăsta era ultimul lucru pe care voiam să-l fac.
Oficiul poștal din cartierul meu reușește să mă deprime înainte să-i calc pragul. S-au tăiat atât de multe fonduri acolo, încât au renunțat la jumătate din sediu – acum este un magazin de țigări electronice, care i-a luat locul unei măcelării bio. Nu vreau să știu dacă puii și coletele au împărțit spații de depozitare pe acolo.
Când intru, văd că poșta a fost din nou obligată să împartă spațiul din lipsă de resurse. Mai sunt doar trei case deschise: una pentru recomandate şi scrisori, una pentru transferuri bancare și una pentru un magazin online. Celelalte sunt părăsite. Mă aşez, obligat-forţat, la prima. Întâmplător sau nu, aici este şi coada cea mai mare.
„Două sticle de pălincă și trei borcane de gem, dar am pus destule ziare între ele cât să nu se spargă”
O doamnă îmbrăcată într-o haină de blană este în capul rândului și are multe întrebări despre un colet, pe care vrea să-l trimită surorii ei din Bucovina. Întreabă despre dimensiuni, despre greutate maximă, despre formă, despre șansa de avarie, despre ranforsarea pachetului, despre securizare. Ce să mai, pune toate întrebările posibile spre nefericirea doamnei de la casă, care nu știe cum să grăbească procesul mai repede.
Mă gândesc deja că o să trimită ceva extrem de fragil și valoros. Și am avut dreptate, când o întreabă angajata de la poștă ce e în colet, îi răspunde senin: „Două sticle de pălincă și trei borcane de gem, dar am pus destule ziare între ele cât să nu se spargă.”
Coada de la Poștă, marcă neînregistrată a culturii românești
Pe lângă doamna cu sticlele de palincă, am mai avut de aşteptat după un profesor cu deficiențe de auz, încă un domn de vreo 40 de ani supărat că, spunea el, e furat la factura la lumină și o domnişoară de 20 de ani care probabil venise să afle tot ceea ce e de ştiut despre recomandate.
Mi s-a părut trist că, deși toți trei țineau rândul în loc, doar la ultima a urlat doamna de la casă, că ea „nu e acolo să dea explicații și că găsește informațiile pe site”. Păi, dacă siteul Poștei Române mergea brici, nu mai era nevoie să stea nimeni la coadă acolo, nu?
Tristeţea mi-a fost dublată de paradoxul faptului că doamna de la ghişeu vorbea de site în timp ce nota chestii de mână într-un hrisov, scuze, un registru care părea că a prins vremurile de aur când Cap Aurora era una dintre perlele litoralului românesc.
Într-un final am ajuns și eu la casă, după vreo 30 de minute de așteptare, petrecute jucând sudoku pe mobil. Am plătit suma exactă, ca să nu fie nevoie de rest, apoi am mai avut de aşteptat o mică eternitate ca să-mi printeze factura.
Eu venisem la Poştă, nu la muzeu. Însă imprimanta din spatele ghişeului şi-ar fi găsit un loc de onoare într-unul dedicat istoriei aparaturii de birotică în România. Era atât de veche, încât am crezut că pictează fiecare rând – şi nu eram departe de adevăr, pentru că era o imprimantă cu matrice de puncte.
Aşa este, habar nu aveţi despre ce e vorba, pentru că lumea civilizată le-a înlocuit cu imprimante cu jet de cerneală sau cu laser încă de la mijlocul anilor ’90. Dar sunetul cu siguranţă o să-l recunoaşteţi.
Singurul lucru mai vechi decât imprimantele de la Poșta Română sunt sediile lor
E oarecum interesant să te întorci în timp dar, decât să mai fac asta odată, prefer să intru direct pe siteul ENEL și, cu ajutorul datelor bancare, să-mi plătesc direct factura. Sau, mai simplu, să fac plata online direct prin site-ul băncii, eventual s-o setez să fie recurentă, ca să tragă lunar banii din cont și să nu-mi mai bat capul cu imprimante ancestrale.
Timp total pierdut cu plata asta: 30 minute la coadă + 30 pe autobuz + 10 minute ca să mi se printeze o factură = somnul de sâmbătă dimineața pierdut la coadă, la poștă
Buna,
Acest articol este o pierdere de timp!!!!
Daca tot suntem in mileniul III , si consideri ca este o aberatie sa inveti sa scrii o scrisoare , de ce pierzi timpul la Posta sa platesti facturi si nu apelezi la mijloacele electronice de plata : card , transfer bsncar….
Bunicii , cum spui tu , se duc la posta sa plateasca , pt ca nu s-au nascut dupa 89 , dar tu care esti generatia tanara…..ce cauti la posta pentru astfel de operatiuni?